viernes, 2 de diciembre de 2011

Mama singura nu e o mama rea

Ma gandesc de mult timp sa scriu despre acest subiect,chiar daca nu imi este deloc usor. Se trezesc multe sentimente in mine, durere, eliberare, responsabilitate si.... ma lupt cu rani care inca dor.
Multe persoane stiu ca timpul a trecut, David a schimbat enorm viata mea si intr-un anumit punct am decis ca cel mai bine pentru mine si puiul meu este sa fiu mama singura, sa urmez un drum diferit de al tatalui sau.
Asta se intampla cu multe luni in urma, dupa ani de incercari de armonizare in trei, tensiune acumulata cu fiecare zi tot mai intens, tipete, jigniri, momente in care parea ca ne revin, momente in care nu puteam respira in aceeasi casa, certuri si amenintari in fata copilasului, lacrimi varsate de furie sau neputinta, nopti nedormite cautand solutii, carti citite despre comunicarea in cuplu, despre momentele de criza in familie, despre cum pot proteja copilul in fata acestor evenimente. Si totul a fost in zadar. Doar a trecut timpul peste noi, ne-a indepartat si mai mult, a implicat multe persoane in lupta noastra, suferinta a fost tot mai acuta, cuvintele tot mai urate si tonul vocii tot mai ridicat...!
Si a venit ziua in care am simtit ca nu mai pot. Ca nu mai am putere sa fiu mama in acelasi format de familie cu 3 membri, ca am murit ca femeie incetul cu incetul, jignita, fara sa fiu respectata, fara sa fiu apreciata, fara sa mai valorez ceva. Simteam ca sunt doar cineva cu un copilas in brate, incercand disperata sa fiu acolo cand puiul meu avea nevoie de mine, dar paralizata psihic, emotional. Respiram prin copilul meu, uitasem sa zambesc, ma luptam disperata cu crizele alimentare ale lui David, fara nici un fel de sprijin si incapabila sa ma relaxez, sa gasesc solutii....
Un moment de "Incearca sa ii dai tu crema de ciocolata, pentru ca eu simt ca nu mai am putere sa il aud spunand ca nu vrea..." s-a terminat cu crema respectiva aruncata in fata copilului...
Cred ca a fost momentul in care m-am trezit, m-am imobilizat.... si.... m-am separat psihic, momentul in care am vazut ca singura mi-l pot creste mai bine decat langa tatal lui.
Discutasem de multe ori despre asta. Stiau parintii, prietenii.... Toti cei care nu inchideau ochii cand ma vedeau mereu singura cu David pe strada sau uneori pe toti trei in vreun bar, zambind imbracadata frumos.
Discutiile despre "acum e momentul" au fost pline de tensiune si cuvinte pe care inca nu am putere sa le uit spuse cu o voce amenintatoare.
A trecut totul...
Am ramas fara David aproape 4 luni de zile pentru ca langa parintii mei in Romania ii era mai bine decat aici, alaturi de o mama care trebuia sa lucreze cu un program nebun, pe timp de noapte, stresata, epuizata, incercand sa faca fata tuturor schimbarilor care au aparut intr-un timp atat de scurt.
Nu a fost usor. Nimic nu a durut mai mult decat sa nu am puiul langa mine...
Devenisem o mama singura, care avea copilul la aproape 4000 km distanta de ea si incerca totusi sa gaseasca solutii, sa isi aduca micuta minune inapoi, in brate...
Atunci a iceput si lupta cu mine insumi, imunizarea la tot ceea ce auzeam in jurul meu.
Oamenilor le place sa vorbeasca, sa vada ce se intampla peste strada si nu in casa lor. Eu, mama aia dedicata, ce nu isi lasa copilul din brate nici cand mergea la baie, am devenit mama rea, care a vrut independenta in locul unei vieti in cuplu, fara sa conteze ca viata aia in cuplu imi afecta copilul, ma afecta pe mine, si... pe el.
Am devenit o persoana ingrozitoare pentru ca am avut curaj sa rup imaginea clasica in care 2 persoane au un copil si isi duc zilele asa, indiferet daca zambesc sa nu impreuna, daca se mai iubesc sau nu, daca o mangaiere s-a transformat intr-un cuvant urat spus tipand. Nu aveam dreptul sa aleg altceva cand "semnasem contractul" de a ramana insotita de tatal copilului meu.
Bine ca timpul trece si ne da putere sa ne ridicam!
Si cu trecerea timpului am copilul langa mine!
Pentru unii inca sunt mama rea care a ales sa fie singura. Oamenii care nu m-au intrebat niciodata daca sunt bine, daca David este bine sau are nevoie de ceva, daca imi fac sau nu griji pentru ziua de maine.... acei oameni ma arata acum cu degetul si cred ca au dreptul de a califica drept "mama rea".
Si pentru ca uneori sunt vazuta insotita.... nu sunt doar o mama rea. Sunt o persoana ingrozitoare... Sunt EU!
Si sunt mandra de mine! Nu pot spune ca inca nu sufar. Sunt multe rani care au nevoie de timp ca sa se vindece. sau macar sa se inchida...
Ma ingrozeste gandul ca intr-o zi va fi procesul pentru costodia copilului meu...
Ma doare sa vad ca nu avem maturitatea necesara pentru a face totul in asa fel incat sa ii fie bine lui David, fara sa ne luptam sa ne facm noua, adultilor, mult rau.
Dar e viata mea. E David al meu, pe care l-am crescut mereu singura, chiar daca am impartit casa si cu tatal lui... si.... e dreptul meu sa decid ce e mai bine pentru el si pentru mine, pentru noi doi!