viernes, 2 de diciembre de 2011

Mama singura nu e o mama rea

Ma gandesc de mult timp sa scriu despre acest subiect,chiar daca nu imi este deloc usor. Se trezesc multe sentimente in mine, durere, eliberare, responsabilitate si.... ma lupt cu rani care inca dor.
Multe persoane stiu ca timpul a trecut, David a schimbat enorm viata mea si intr-un anumit punct am decis ca cel mai bine pentru mine si puiul meu este sa fiu mama singura, sa urmez un drum diferit de al tatalui sau.
Asta se intampla cu multe luni in urma, dupa ani de incercari de armonizare in trei, tensiune acumulata cu fiecare zi tot mai intens, tipete, jigniri, momente in care parea ca ne revin, momente in care nu puteam respira in aceeasi casa, certuri si amenintari in fata copilasului, lacrimi varsate de furie sau neputinta, nopti nedormite cautand solutii, carti citite despre comunicarea in cuplu, despre momentele de criza in familie, despre cum pot proteja copilul in fata acestor evenimente. Si totul a fost in zadar. Doar a trecut timpul peste noi, ne-a indepartat si mai mult, a implicat multe persoane in lupta noastra, suferinta a fost tot mai acuta, cuvintele tot mai urate si tonul vocii tot mai ridicat...!
Si a venit ziua in care am simtit ca nu mai pot. Ca nu mai am putere sa fiu mama in acelasi format de familie cu 3 membri, ca am murit ca femeie incetul cu incetul, jignita, fara sa fiu respectata, fara sa fiu apreciata, fara sa mai valorez ceva. Simteam ca sunt doar cineva cu un copilas in brate, incercand disperata sa fiu acolo cand puiul meu avea nevoie de mine, dar paralizata psihic, emotional. Respiram prin copilul meu, uitasem sa zambesc, ma luptam disperata cu crizele alimentare ale lui David, fara nici un fel de sprijin si incapabila sa ma relaxez, sa gasesc solutii....
Un moment de "Incearca sa ii dai tu crema de ciocolata, pentru ca eu simt ca nu mai am putere sa il aud spunand ca nu vrea..." s-a terminat cu crema respectiva aruncata in fata copilului...
Cred ca a fost momentul in care m-am trezit, m-am imobilizat.... si.... m-am separat psihic, momentul in care am vazut ca singura mi-l pot creste mai bine decat langa tatal lui.
Discutasem de multe ori despre asta. Stiau parintii, prietenii.... Toti cei care nu inchideau ochii cand ma vedeau mereu singura cu David pe strada sau uneori pe toti trei in vreun bar, zambind imbracadata frumos.
Discutiile despre "acum e momentul" au fost pline de tensiune si cuvinte pe care inca nu am putere sa le uit spuse cu o voce amenintatoare.
A trecut totul...
Am ramas fara David aproape 4 luni de zile pentru ca langa parintii mei in Romania ii era mai bine decat aici, alaturi de o mama care trebuia sa lucreze cu un program nebun, pe timp de noapte, stresata, epuizata, incercand sa faca fata tuturor schimbarilor care au aparut intr-un timp atat de scurt.
Nu a fost usor. Nimic nu a durut mai mult decat sa nu am puiul langa mine...
Devenisem o mama singura, care avea copilul la aproape 4000 km distanta de ea si incerca totusi sa gaseasca solutii, sa isi aduca micuta minune inapoi, in brate...
Atunci a iceput si lupta cu mine insumi, imunizarea la tot ceea ce auzeam in jurul meu.
Oamenilor le place sa vorbeasca, sa vada ce se intampla peste strada si nu in casa lor. Eu, mama aia dedicata, ce nu isi lasa copilul din brate nici cand mergea la baie, am devenit mama rea, care a vrut independenta in locul unei vieti in cuplu, fara sa conteze ca viata aia in cuplu imi afecta copilul, ma afecta pe mine, si... pe el.
Am devenit o persoana ingrozitoare pentru ca am avut curaj sa rup imaginea clasica in care 2 persoane au un copil si isi duc zilele asa, indiferet daca zambesc sa nu impreuna, daca se mai iubesc sau nu, daca o mangaiere s-a transformat intr-un cuvant urat spus tipand. Nu aveam dreptul sa aleg altceva cand "semnasem contractul" de a ramana insotita de tatal copilului meu.
Bine ca timpul trece si ne da putere sa ne ridicam!
Si cu trecerea timpului am copilul langa mine!
Pentru unii inca sunt mama rea care a ales sa fie singura. Oamenii care nu m-au intrebat niciodata daca sunt bine, daca David este bine sau are nevoie de ceva, daca imi fac sau nu griji pentru ziua de maine.... acei oameni ma arata acum cu degetul si cred ca au dreptul de a califica drept "mama rea".
Si pentru ca uneori sunt vazuta insotita.... nu sunt doar o mama rea. Sunt o persoana ingrozitoare... Sunt EU!
Si sunt mandra de mine! Nu pot spune ca inca nu sufar. Sunt multe rani care au nevoie de timp ca sa se vindece. sau macar sa se inchida...
Ma ingrozeste gandul ca intr-o zi va fi procesul pentru costodia copilului meu...
Ma doare sa vad ca nu avem maturitatea necesara pentru a face totul in asa fel incat sa ii fie bine lui David, fara sa ne luptam sa ne facm noua, adultilor, mult rau.
Dar e viata mea. E David al meu, pe care l-am crescut mereu singura, chiar daca am impartit casa si cu tatal lui... si.... e dreptul meu sa decid ce e mai bine pentru el si pentru mine, pentru noi doi!

martes, 29 de noviembre de 2011

Casa lu´ mami, casa mea...

Timpul trece si schimbar in viata noastra nu inseteaza sa apara.
David este din ce in ce mai plin de energie, de iubire, de curiozitati.
Stiti bine ca am fost separati aproape 4 luni de zile. upa ce eu si tatal lui ne-am separat, nu am avut alta optiune decat sa il las la parintii mei in tara. Doamne cat a fost de greu! Si cat de schimbat este David!
Cand a plecat vorbea amestecat, romana si spaniola, pe unde voia si ce voia. Cand mi s-a intors imi spunea propozitii intregi, imi povestea orice, totul capatase o alta dimensiune!
Cu parintii mei a gasit o familie si multa iubire. S-au dedicat lui zi si noapte. Dar mereu intreba unde e mami, iar eu plangeam aici de dorul lui.
A trecut....
In prima noapte cand a venit aici am vrut sa-l iau sa doarma cu mine si mi-a spus:"Mami, eu dorm cu bunica". Copilasul meu adorat! Erau multe schimbari pentru el...
Apoi a cerut sa doarma cu mine. Si pe timpul zilei im cauta mereu bratele...
Acum stie ca bunica va trebui sa plece. Nu stim sigur cand, dar daca avem noroc mai sta cu noi o luna de zile. David nu va mai pleca de langa mine. Niciodata! (Sper asta din toata inima)Insa mama mea il intreaba: "David, mergem cu avionul la Vaslui, la Didi (bunicul) si la Iuli (sora mea)?".
Un copil de 2 ani si jumatate, copilul meu, raspunde lasandu-ne fara aer aproape:"Bunica, eu stau la mami acasa, la casa mea!".

miércoles, 10 de agosto de 2011

Without my baby

A trecut atata timp de cand nu am accesat blogul!
In viata mea s-au intamplat multe schimbari. Si ale buburuzului meu adorat...
Acum este departe de mine. Este fericit, iubit la nebunie de bunici, vede multe animalute, plante, are o matusa care il adora, strabunica, verisori, verisoare si multe persoane care nu inceteaza sa il ia in brate, sa il alinte, sa ii vorbeasca cu drag. Dar e atat de departe de mine! Copilul meu e in Romania si eu continui sa traiesc aici, pe pamant iberic....
Simt ca innebunesc de dorul lui! Numar zilele care trec, plang de fiecare data dupa ce ii aud vocea la telefon sau vorbesc despre el, insa acolo are o familie, o viata normala. Aici eu nu i le pot oferi deocamdata...:(

A trecut o luna si jumatate de cand copilul meu nu mai doarme langa mine si nu stiu cand il voi avea din nou in bratele mele....

miércoles, 6 de abril de 2011

Laptele matern ALIMENTEAZA!

Saptamana trecuta am primit rezultatul la analize.
Am avut cateva zile in care, avand in minte vorbele pediatrei, eram aproape convinsa ca David are viermisori intestinali (pentru ca il las sa atinga orice, sa duca biscuitele la gura dupa ce l-a scapat in nisip, sa bea apa dupa alti copii pe care ii cunoastem) si o super mega anemie pentru ca alimentatia lui inca e reprezentanta in mare proportie de laptele matern.
Incepusem sa ma gandesc tot mai serios la o intarcare condusa, pe care sa o realizam in 2-3 luni de zile... In momente de nebunie luasem in calcul si varianta traumatizanta a unei intarcari bruste daca analizele ar fi fost ingrijoratoare.
Bun....
Cu fruntea sus si inima mica am ajuns la cabinet. Si... supriza...! Pentru pediatra, normal! Totul a iesit bine!
Paraziti intestinali nu are. Asa ca putem sa ducem nisip la gura, sa prindem furnici, sa ne balacim cu manutele in apa sau in balti dupa ploaie, sa probam un mar sau o para in supermarket fara sa paralizam de teama ca nu e bine dezinfectat! Sa fim fericiti... sa ne bucuram de natura, de ceea ce ne inconjoara...
Infectie urinara nu. Si ziua am lasat pamperselul....
Iar anemia... e relativa. Singurul aspect ce poate fi imbunutatit e Fierul. Acolo unde trebuia sa fie 4 la David e 3.8, in loc de 7.4 e 7.2 si cam asa. Deci foarte putin... Vom incerca sa papam mai multa carne. Si mai mult ptin parc, unde atmosfera e mai relaxata si David intinde manuta si cere ceva de papat dupa vreo ora de nisip si tobogan.
Dar laptele matern ALIMENTEAZA!
Asta e concluzia cea mai importanta.... Si daca mereu am sustinut alaptatul si sunt mama unui copil care de la 6 luni "e sub grafic", dar care e sanatos, fericit, plin de energie, acum, cand David mai are un pic pana implineste 2 ani, dar inca suge des si o parte importanta din alimentatia sa inca mai suprinde lapte matern si au dovedit si analizele ca totul este bine, nu imi ramane decat sa sustin zi de zi "Mamelor, alaptati pruncii! E cel mai mare bine pe care puteti sa il faceti!".
Recunosc ca imi doresc sa vad cantarul ca arata 10 kg. Tanjesc de multa vreme sa vad numarul asta si sa nu mai oscilam atat de mult cu 9.2, 9.4, 9.56 etc... Dar acum adorm noaptea linistita, zambesc relaxata cand pediatra ma cearta ca din cauza sanului copilul nu e "dolofan", il alaptez senina la pranz cand imi refuza piureul sau ciorba.
Multi copii la varsta asta savureaza lapticul matern la desert poate....
Eu sunt mama unui copil care prefera lapticul meu in locul unui sandwich, a supei de legume, a painei cu unt. Uneori ma ia prin surprindere si imi fura cate o bucata de ceva din mana. Alteori am avut eu momente in care mi-am dorit sa faca asta. Acum, chiar daca imi pare rau ca a trebuit sa il intep ca sa verificam starea lui de sanatate, las decizia asta in mainile lui. Eu ii ofer alimentele, stie de ce o fac, dar el decide daca papa ce ii ofer eu sau lapticul matern.

jueves, 24 de marzo de 2011

Noi sapunuri

In ultima vreme nu am scis multe pe blog.
Sa imi caut scuza si sa spun ca am fost ocupata?
De fapt am aut ceva probleme cu laptopul, care refuza sa mai porneasca, am mai facut modificari prin casa, am mai sapunit si am petrecut mult timp cu David.
Dar trebuie sa va arat si voua noile sapunuri!

lunes, 21 de marzo de 2011

Ce zi urata...!

Azi i-am facut lui David analize...
Saracutul de el, atat de speriat a fost!
Am incercat sa ii explic ca vom ridica bluzita ca atunci cand ne spalam pe manute, ca o sa il intepe un pic dar mami il va tine in brate, ca voi fi alaturi de el. S-a speriat. E un copil independent, iar faptul ca se afla in fata multor persoane straine si eu il tineam strans in brate, imobilizat nu i-a placut deloc. L-a intepat intai la manuta dreapta. Nu vreau sa imi imaginez ce era in sufletelul lui. Incerca sa se zbata si striga "Mami, no, no..." Imi era atat de mila de el. Nu puteam decat sa il tin in brate, sa il pup pe frunte, pe obrajiori si sa ii spun ca mami nu i-ar face niciodata ceva rau, ca vreau sa fie sanatos si sa stiu ca nu sunt probleme de sanatate.
Apoi a urmat si manuta stanga. Dragutul de el, mi se rupea inima! A fost atat de bun! Nu a incetat sa planga si sa ma strige, cerandu-mi parca sa il salvez. Dar nu am incetat sa ii vorbesc usor, calma, sa ii spun cat il iubesc si ca imediat terminam si mergem la plimbare, tinut numai in brate.
Saptamana viitoare mergem la pediatra sa vedem rezultatele.
Imi fac griji pentru ca nu ia in greutate si nici nu pare interesat sa manance multe lucruri. Alaptatul ne salveaza din toate, dar am momente in care simt ca are nevoie de mai mult.
Si ma intreb uneori daca nu fac rau ca il las sa puna manuta peste tot, sa se joace de cate ori vrea in nisip sau prin pietre, de unde poate lua tot felul de microbi sau paraziti, daca nu ar trebuie sa am alta atitudine in privinta alaptatului si sa insist mai mult cu mancarea...

Azi a fost o zi urata! Puiul meu a plans, a trait o experienta noua si deloc placuta, dar avem nevoie de un raspuns pentru a putea sta linistita apoi sau pentru a sti ce trebuie sa schimb.

sábado, 12 de marzo de 2011

Si vine buni la noi....

Luni vine buni, sa se bucure de David si David de ea. Bine, si eu, aproape ca numar orele care au mai ramas...
Tot ii spun lui David ca va veni buni si el repeta "Uni", apoi cand trece cate un avion (si trec multeeeeeeeeeeeeeeee pentru ca locuim aproape de Madrid) ii spun "Mami, luni vine buni in avion." Si eu rade "avion, Uni" si incepe sa zburde.
Toata vara au petrecut-o impreuna. Abia astept sa le vad reactia cand se vor reintalni. Si cat de schimbat in va gasi mama pe David.
Acum 6 luni nu vorbea atat de multe... Nu reactiona atat de frumos si entuziasmat la orice detaliu, nu se enerva cand ceva nu ii iesea bine. Si nici nu desena toate foile care ii ieseau in cale. :))
Am avertizat-o pe buni sa nu uite sa isi puna adidasi si trening. Trebuie sa se antreneze ca sa tina pasul cu David.
Abia astept sa va povetesc despre ei!

miércoles, 9 de marzo de 2011

Carlos González - Tu hijo es una buena persona.

Cuando una esposa afirma que su marido es muy bueno, probablemente es un hombre cariñoso, trabajador, paciente, amable... En cambio, si una madre exclama "mi hijo es muy bueno", casi siempre quiere decir que se pasa el día durmiendo, o mejor que "no hace más que comer y dormir" (a un marido que se comportase así le llamaríamos holgazán). Los nuevos padres oirán docenas de veces (y pronto repetirán) el chiste fácil: "¡Qué monos son... cuando duermen!"

Y así los estantes de las librerías, las páginas de las revistas, las ondas de la radio, se llenan de "problemas de la infancia": problemas de sueño, problemas de alimentación, problemas de conducta, problemas en la escuela, problemas con los hermanos... Se diría que cualquier cosa que haga un niño cuando está despierto ha de ser un problema.

Nadie nos dice que nuestros hijos, incluso despiertos (sobre todo despiertos), son gente maravillosa; y corremos el riesgo de olvidarlo. Aún peor, con frecuencia llamamos "problemas", precisamente, a sus virtudes.

*
TU HIJO ES GENEROSO.

Marta juega en la arena con su cubo verde, su pala roja y su caballito. Un niño un poco más pequeño se acerca vacilante, se sienta a su lado y, sin mediar palabra (no parece que sepa muchas) se apodera del caballito, momentáneamente desatendido. A los pocos minutos, Marta decide que en realidad el caballito es mucho más divertido que el cubo, y lo recupera de forma expeditiva. Ni corto ni perezoso, el otro niño se pone a jugar con el cubo y la pala. Marta le espía por el rabillo del ojo, y comienza a preguntarse si su decisión habrá sido la correcta. ¡El cubo parece ahora tan divertido!

Tal vez la mamá de Marta piense que su hija "no sabe compartir". Pero recuerde que el caballito y el cubo son las más preciadas posesiones de Marta, digamos como para usted el coche. Y unos minutos son para ella una eternidad. Imagine ahora que baja usted de su coche, y un desconocido, sin mediar palabra, sube y se lo lleva. ¿Cuántos segundos tardaría usted en empezar a gritar y a llamar a la policía? Nuestros hijos, no le quepa duda, son mucho más generosos con sus cosas que nosotros con las nuestras.

*
TU HIJO ES DESINTERESADO.

Sergio acaba de mamar; no tiene frío, no tiene calor, no tiene sed, no le duele nada... pero sigue llorando. Y ahora, ¿qué más quiere?

La quiere a usted. No la quiere por la comida, ni por el calor, ni por el agua. La quiere por sí misma, como persona. ¿Preferiría acaso que su hijo la llamase sólo cuando necesitase algo, y luego "si te he visto no me acuerdo"? ¿Preferiría que su hijo la llamase sólo por interés?

El amor de un niño hacia sus padres es gratuito, incondicional, inquebrantable. No hace falta ganarlo, ni mantenerlo, ni merecerlo. No hay amor más puro. El doctor Bowlby, un eminente psiquiatra que estudió los problemas de los delincuentes juveniles y de los niños abandonados, observó que incluso los niños maltratados siguen queriendo a sus padres.

Un amor tan grande a veces nos asusta. Tememos involucrarnos. Nadie duda en acudir de inmediato cuando su hijo dice "hambre", "agua", "susto", "pupa"; pero a veces nos creemos en el derecho, incluso en la obligación, de hacer oídos sordos cuando sólo dice "mamá". Así, muchos niños se ven obligados a pedir cosas que no necesitan: infinitos vasos de agua, abrir la puerta, cerrar la puerta, bajar la persiana, subir la persiana, encender la luz, mirar debajo de la cama para comprobar que no hay ningún monstruo... Se ven obligados porque, si se limitan a decir la pura verdad: "papá, mamá, venid, os necesito", no vamos. ¿Quién le toma el pelo a quién?

*
TU HIJO ES VALIENTE.

Está usted haciendo unas gestiones en el banco y entra un individuo con un pasamontañas y una pistola. "¡Silencio! ¡Al suelo! ¡Las manos en la nuca!" Y usted, sin rechistar, se tira al suelo y se pone las manos en la nuca. ¿Cree que un niño de tres años lo haría? Ninguna amenaza, ninguna violencia, pueden obligar a un niño a hacer lo que no quiere. Y mucho menos a dejar de llorar cuando está llorando. Todo lo contrario, a cada nuevo grito, a cada bofetón, el niño llorará más fuerte.

Miles de niños reciben cada año palizas y malos tratos en nuestro país. "Lloraba y lloraba, no había manera de hacerlo callar" es una explicación frecuente en estos casos. Es la consecuencia trágica e inesperada de un comportamiento normal: los niños no huyen cuando sus padres se enfadan, sino que se acercan más a ellos, les piden más brazos y más atención. Lo que hace que algunos padres se enfaden más todavía. Si que huyen los niños, en cambio, de un desconocido que les amenaza.

Los animales no se enfadan con sus hijos, ni les riñen. Todos los motivos para gritarles: sacar malas notas, no recoger la habitación, ensuciar las paredes, romper un cristal, decir mentiras... son exclusivos de nuestra especie, de nuestra civilización. Hace sólo 10.000 años había muy pocas posibilidades de reñir a los hijos. Por eso, en la naturaleza, los padres sólo gritan a sus hijos para advertirles de que hay un peligro. Y por eso la conducta instintiva e inmediata de los niños es correr hacia el padre o la madre que gritan, buscar refugio en sus brazos, con tanta mayor intensidad cuanto más enfadados están los progenitores.

*
TU HIJO SABE PERDONAR.

Silvia ha tenido una rabieta impresionante. No se quería bañar. Luchaba, se revolvía, era imposible sacarle el jersey por la cabeza (¿por qué harán esos cuellos tan estrechos?). Finalmente, su madre la deja por imposible. Ya la bañaremos mañana, que mi marido vuelve antes a casa; a ver si entre los dos...

Tan pronto como desaparece la amenaza del baño, tras sorber los últimos mocos y dar unos hipidos en brazos de mamá, Silvia está como nueva. Salta, corre, ríe, parece incluso que se esfuerce por caer simpática. El cambio es tan brusco que coge por sorpresa a su madre, que todavía estará enfadada durante unas horas. "¿Será posible?" "Mírala, no le pasa nada, era todo cuento".

No, no era cuento. Silvia estaba mucho más enfadada que su madre; pero también sabe perdonar más rápidamente. Silvia no es rencorosa. Cuando Papá llegue a casa, ¿cuál de las dos se chivará? ("Mamá se ha estado portando mal..."). El perdón de los niños es amplio, profundo, inmediato, leal.

*
TU HIJO SABE CEDER.

Jordi duerme en la habitación que sus padres le han asignado, en la cama que sus padres le han comprado, con el pijama y las sábanas que sus padres han elegido. Se levanta cuando le llaman, se pone la ropa que le indican, desayuna lo que le dan (o no desayuna), se pone el abrigo, se deja abrochar y subir la capucha porque su madre tiene frío y se va al cole que sus padres han escogido, para llegar a la hora fijada por la dirección del centro. Una vez allí, escucha cuando le hablan, habla cuando le preguntan, sale al patio cuando le indican, dibuja cuando se lo ordenan, canta cuando hay que cantar. Cuando sea la hora (es decir, cuando la maestra le diga que ya es la hora) vendrán a recogerle, para comer algo que otros han comprado y cocinado, sentado en una silla que ya estaba allí antes de que él naciera.

Por el camino, al pasar ante el quiosco, pide un "Tontanchante", "la tontería que se engancha y es un poco repugnante", y que todos los de su clase tienen ya. "Vamos, Jordi, que tenemos prisa. ¿No ves que eso es una birria?" "¡Yo quiero un Totanchante, yo quiero, yo quiero...!" Ya tenemos crisis.

Mamá está confusa. Lo de menos son los 20 duros que cuesta la porquería ésta. Pero ya ha dicho que no. ¿No será malo dar marcha atrás? ¿Puede permitir que Jordi se salga con la suya? ¿No dicen todos los libros, todos los expertos, que es necesario mantener la disciplina, que los niños han de aprender a tolerar las frustraciones, que tenemos que ponerles límites para que no se sientan perdidos e infelices? Claro, claro, que no se salga siempre con la suya. Si le compra ese Tontachante, señora, su hijo comenzará una carrera criminal que le llevará al reformatorio, a la droga y al suicidio.

Seamos serios, por favor. Los niños viven en un mundo hecho por los adultos a la medida de los adultos. Pasamos el día y parte de la noche tomando decisiones por ellos, moldeando sus vidas, imponiéndoles nuestros criterios. Y a casi todo obedecen sin rechistar, con una sonrisa en los labios, sin ni siquiera plantearse si existen alternativas. Somos nosotros los que nos "salimos con la nuestra" cien veces al día, son ellos los que ceden. Tan acostumbrados estamos a su sumisión que nos sorprende, y a veces nos asusta, el más mínimo gesto de independencia. Salirse de vez en cuando con la suya no sólo no les va hacer ningún daño, sino que probablemente es una experiencia imprescindible para su desarrollo.

*
TU HIJO ES SINCERO.

¡Cómo nos gustaría tener un hijo mentiroso! Que nunca dijera en público "¿Por qué esa señora es calva?" o ¿Por qué ese señor es negro?" Que contestase "Sí" cuando le preguntamos si quiere irse a la cama, en vez de contestar "Sí" a nuestra retórica pregunta "¿Pero tú crees que se pueden dejar todos los juguetes tirados de esta manera?"

Pero no lo tenemos. A los niños pequeños les gusta decir la verdad. Cuesta años quitarles ese "feo vicio". Y, entre tanto, en este mundo de engaño y disimulo, es fácil confundir su sinceridad con desafío o tozudez.

*
TU HIJO ES BUEN HERMANO.

Imagínese que su esposa llega un día a casa con un guapo mozo, más joven que usted, y le dice: "Mira, Manolo, este es Luis, mi segundo marido. A partir de ahora viviremos los tres juntos, y seremos muy felices. Espero que sabrás compartir con él tu ordenador y tu máquina de afeitar. Como en la cama de matrimonio no cabemos los tres, tú, que eres el mayor, tendrás ahora una habitación para tí solito. Pero te seguiré queriendo igual". ¿No le parece que estaría "un poquito" celoso? Pues un niño depende de sus padres mucho más que un marido de su esposa, y por tanto la llegada de un competidor representa una amenaza mucho más grande. Amenaza que, aunque a veces abrazan tan fuerte a su hermanito que le dejan sin aire, hay que admitir que los niños se toman con notable ecuanimidad.

*
TU HIJO NO TIENE PREJUICIOS.

Observe a su hijo en el parque. ¿Alguna vez se ha negado a jugar con otro niño porque es negro, o chino, o gitano, o porque su ropa no es de marca o tiene un cochecito viejo y gastado? ¿Alguna vez le oyó decir "vienen en pateras y nos quitan los columpios a los españoles"? Tardaremos aún muchos años en enseñarles esas y otras lindezas.

*
TU HIJO ES COMPRENSIVO.

Conozco a una familia con varios hijos. El mayor sufre un retraso mental grave. No habla, no se mueve de su silla. Durante años, tuvo la desagradable costumbre de agarrar del pelo a todo aquél, niño o adulto, que se pusiera a su alcance, y estirar con fuerza. Era conmovedor ver a sus hermanitos, con apenas dos o tres años, quedar atrapados por el pelo, y sin gritar siquiera, con apenas un leve quejido, esperar pacientemente a que un adulto viniera a liberarlos. Una paciencia que no mostraban, ciertamente, con otros niños. Eran claramente capaces de entender que su hermano no era responsable de sus actos.

Si se fija, observará estas y muchas otras cualidades en sus hijos. Esfuércese en descubrirlas, anótelas si es preciso, coméntelas con otros familiares, recuérdeselas a su hijo dentro de unos años ("De pequeño eras tan madrugador, siempre te despertabas antes de las seis...") La educación no consiste en corregir vicios, sino en desarrollar virtudes. En potenciarlas con nuestro reconocimiento y con nuestro ejemplo.

*
LA SEMILLA DEL BIEN.

Observando el comportamiento de niños de uno a tres años en una guardería, unos psicólogos pudieron comprobar que, cuando uno lloraba, los otros espontáneamente acudían a consolarle. Pero aquellos niños que habían sufrido palizas y malos tratos hacían todo lo contrario: reñían y golpeaban al que lloraba. A tan temprana edad, los niños maltratados se peleaban el doble que los otros, y agredían a otros niños sin motivo ni provocación aparente, una violencia gratuita que nunca se observaba en niños criados con cariño.

Oirá decir que la delincuencia juvenil o la violencia en las escuelas nacen de la "falta de disciplina", que se hubieran evitado con "una bofetada a tiempo". Eso son tonterías. El problema no es falta de disciplina, sino de cariño y atención, y no hay ningún tiempo "adecuado" para una bofetada. Ofrézcale a su hijo un abrazo a tiempo. Miles de ellos. Es lo que de verdad necesita.

Articol preluat de aici

lunes, 28 de febrero de 2011

Codependencia

"Señor, concédeme la fuerza para cambiar las cosas que puedo cambiar, la paz para aceptar las que no puedo y la sabiduría para distinguir la diferencia"

martes, 22 de febrero de 2011

Carlos González- Femeia a fost inselata cu libertatea

Un interviu din care putem invata cate ceva:

Trebuie sa cautam un pediatru care sa aiba idei asemenatoare cu ale parintilor, sau orice pediatru este bun?
Orice pediatru este bun, problema este ca cerem pediatrului lucruri care nu tin de competenta lui. Pediatrul este o persoana care a studiat diagnosticul si tratamentul bolilor copiilor. Insa noi ne incapatanam sa il intrebam lucruri care nu au legatura cu sanatatea: daca trebuie sa luam sau nu copilul in brate, unde trebuie sa doarme, ce sa facem daca nu mananca.

Exista un exces de informatie despre cum sa fim parinti?
Excesul de informatie niciodata nu este rau, rea este dezinformarea sau informatia incorecta. De asta am scris cartea Saruta-ma mult, pentru ca citisem carti despre cresterea copiilor care nu imi placusera deloc si m-am gandit sa scriu contrariul pentru ca parintii sa poata alege. Imi era mila dar si ciuda cand vedeam atatia parinti care doreau sa isi alinte copilul insa nu indrazneau sa o faca pentru ca vreun expert a spus ca asta este rau. De-a lungul a mii de ani parintii si-au crescut copiii fara carti. Cred ca parintii au instincte bune, niciodata nu am auzit vreo mama care sa spuna „eu l-as lasa sa planga, dar cum se spune ca va suferi o trauma psihologica, fac un efort si il iau in brate, nu am incotro”. In schimb aud de multe ori contrariul: „Eu l-as lua in brate, dar cum spun ca il obisnuiesc rau, nu il iau”. Si putine mame imi spun: „Multumita cartilor dvs am invatat lucruri pe care nu le stiam”. Ceea ce aud adesea este „datorita cartilor dvs mi-am recastigat increderea in mine vazand ca ceea ce imi doream sa fac de fapt nu era rau, asa cum mi se spunea”. Cand un copil plange, e normal sa vrem sa il consolam, nu gandim ca trebuie sa il lasam sa planga; cei care fac asta, o fac impotriva vointei lor, doar pentru asa au fost indrumati. Eu nu spun ca trebuie bagat copilul in pat, ci ca nu e rau sa o facem.

Si cei care nu il baga in pat gresesc?
No, fiecare parinte trebuie sa aleaga ceea ce e mai potrivit pentru ei.

Credeti ca exista o confruntare de idei cu privire la cresterea copiilor?
Nu, fiecare familie trebuie sa caute si sa aleaga ceea ce i se potriveste cel mai bine si trebuie sa stie ca are libertate de alegere, ca nu exista numai o singura optiune. Daca iti lasi copilul in patut in camera lui si totul merge bine, grozav. Dar daca il lasi acolo si nu doarme, ci plange, si nu un pic ci jumatate de ora, atunci ceva nu este bine. Iar daca vrei sa il lasi sa planga si sa ii faci asta copilului tau, tu vei vedea daca asa poti dormi.

Cu privire la cosleeping, ce se intampla atunci cand copiii au varste apropiate sau nasterea este multipla?
Asezam intreaga familie in acelasi pat. Daca ai trei copiii dintr-o data si se trezesc dupa fiecare ora si jumatate, dar nu in acelasi timp, ci fiecare cand vrea, si cunoasti o metoda mai buna decat dormitul in acelasi pat, spune-mi-o.

Ce ingrijoreaza cel mai mult parintii?
Mancarea si somnul, dar nu stiu pana in ce punct nu e doar o tendinta la moda. Nu imi amintesc daca inainte de aparitia cartii lui Estivill vreo mama ma intreba cu privire la somnul copilului ei. Dupa ce se creeaza asteptari, se creeazi si probleme.

Ati dezbatut cu Estivill?
O data, la o emisiune radio, prin telefon. A fost un pic confuz pentru ca a spus ca principial era de acord cu mine. Si i-am spus: „Omule, nu spune asta, ca ascultatorii se vor ameti, nu avem nimic in comun. „

Ce inseamna pentru dvs sa fiti parinte?
Este cel mai important lucru pe care il poti face in viata, cel putin eu sunt sigur ca niciodata in viata mea nu voi face ceva mai important.

De ce este nevoie pentru a creste un copil?
Timp si dragoste. Orice animal isi creste puii si pana intr-un anumit punct depinde de instinct. Este imposibil cresterea copilului tau sa fie „pierdere de timp”. Un copil nu il iubesti pentru ca e copilul tau, ci pentru ca petreci mult timp alaturi de el si „te indragostesti” de el. Atunci stii ce trebuie sa faci, fara sa ai nevoie sa citesti vreo carte.

Dar multe mame nu au timp. E un mit „impacarea” laborala?
Solutii magice nu exista: nu poti fi in doua locuri in acelasi timp. Si pe bunicile noastre macar le lasau sa mearga la munca impreuna cu fiii lor, asa cum inca fac multe femei in lume, care isi cara pruncii in spate. In aceasta societate, chia daca sunt meserii care se pot face cu pruncii in brate, precum munca la ghiseu sau la Trezorerie, nu este permis; este vazut rau.

Este vina societatii?
Trebuie sa admitem si partea noastra de vina. Mama mea nu a lucrat iar tata castiga putin. Niciodata nu am avut masina sau ne-am dus in concediu, cel mult puteam lua autobuzul si merge la o plaja apropiata, dar eu stiam ca mama era mereu acasa sa ma ingrijeasca daca ma imbolnaveam. Trebuie sa stabilesti care sunt prioritatile tale in viata.

Nu cred ca inainte oamenii castigau mai mult, proportional vorbind.
Nu, cred ca oamenii castigau mai putin.

Atunci parintele care nu ramana acasa cu pruncii o face pentru ca nu vrea?
Sa ne gandim ca in acest moment ai 4 milioane de someri in Spania si aproape nimeni nu moare de foame. In timp ce platesti ipoteca cu doua salarii traiesti cu impresia ca nu poti trai altfel. Dar dintr-o data unul dintre cei doi ramane fara munca si isi dau seama ca totusi pot trai. Si multe familii in care chiar ambii parteneri au ramas fara munca isi continua viata.

E chestiune de a gasi trucul?
E chestiune de prioritati. E clar ca fara un apartament nu se poate trai, insa se poate trai fara o masina sau fara concediu. Ceea ce vreau sa le sugerez parintilor este ca daca solicita part-time sa nu priveasca decizia ca pe o reducere de venituri, ci ca pe o cheltuiala. Adica banii sunt pentru a cumpara lucruri - masina, concediu, 3 luni petrecute alaturi de copilul tau... Trebuie doar sa decida cum vor sa ii cheltuie.

Suntem parinti mai buni decat au fost parintii nostri?
Se spune adesea ca toti parintii sunt parinti buni, dar este o minciuna. Exista abuzuri... Se poate spune ca majoritatea imensa incearca sa fie parinti buni, dar nu toti reusesc. Eu am crescut intr-o epoca profund feminista: eram absolut convins ca barbatii sunt nsite bestii. M-a iluzionat mult cartea unei autoare nord-americane, Susan Allport, despre cresterea diferitor animale, pe care o compara cu oamenii. Si comenta ca este adevarat ca inainte exista alta diviziune a muncii intre barbati si femei, si ca barbatii nu tineau copiii in brate si nu le schimbau scutecele, insa asta nu insemna ca nu se ocupau de ei.

Libertatea femeii a fost o minciuna?
Cartile care vorbesc despre liberalizarea femeii au fost scrize de femei ziariste, femei scriitoare, avocate... femei care muncesc si se realizeaza. Nimeni nu se realizeaza spaland scarile, nici bagand sardine in conserve sau lucrand la supermarket. Povestea cu realizarea prin munca este scrisa de persoane care au un loc de munca foarte bun. Locul de munca nu este pentru a ne realiza, ci pentru a plati facturi, te realizezi prin alte lucruri. Inclusiv eu, care am un loc de munca bun, nu ma realizez nici ca pediatru, nici scriind carti, eu ma realizez ca tata si ca om. Am ajuns la idea absurda ca femeia care este casnica este „nerealizata”, in timp ce femeia care spala casa altcuiva este o femeie realizata. Dar spalatul este la fel! Am impresia ca femeia a fost inselata aici. Majoritatea celor care lucreaza vor sa nu mai lucreze; se poate vedea ce reactii au avut cand s-a anuntat ca se modifica varsta de pensionare!

Sunt persoane care sustin ca rutina este buna pentru copii. Ce parere aveti?
Imi imaginez ca ai de toate: copiii carora le este mai bine avand o anumita rutina si copiii carora nu. Ai mei mi-au dat impresia ca nu; nu parea sa conteze daca o zi nu faceau baie la o anumita ora, din contra, ii amuza sa faca lucruri diferite.

De ce exista atatea diferente cu privire la alimentatie?
Nu exista nici o baza stiintifica cu privire la un lucru sau altul, de asta fiecare isi inventeaza grila lui. Organismele importante dau recomandari generale, niciodata nimeni cu adevarat important nu va spune sa dai 50 de grame de carne sau fructe la ora 17.00.

Ce ati spune cuiva care tocmai a devenit mama/tata?
Felicitari, sa ia pruncul mult in brate si sa il sarute mult.

Articol tradus de aici

lunes, 21 de febrero de 2011

Carlos González... no comment

Citind un interviu cu un celebru pediatru spaniol, Carlos González, am intalnit o replica ce merita multe aplauze:

¿Qué significa para usted ser padre?
Es la cosa más importante que puedes hacer en la vida, al menos yo estoy seguro de que nunca haré en mi vida nada más importante.


In traducere:
"Ce inseamna pentru dvs sa fiti parinte?
Este cel mai important lucru pe care il poti face in viata, cel putin eu sunt sigur ca niciodata in viata mea nu voi face ceva mai important."

Hola a todos!

Ma incanta sa ies cu David la plimbare. Si oricum o facem cat de des putem.
Dimineata iesim macar o ora zilnic (de obicei iesim pe la 11 si ceva si ne intoarcem pe la 13-14...). Rar daca ploua sau e foarte frig nu iesim. Iar daca nu am copii la pregatire dupa-amiaza iesim din nou. Ce rost ar avea sa stam in casa, eu sa curat pentru a n-a oara bucataria sau baia, iar David sa danseze uitandu-se la Mickey Mouse sau sa parcheze si sa numere masinute? Afara avem nisip, pietre, parcuri, masini, balti cu apa....:)))))))
Mereu traversam strada pe la trecerea de pietoni. Si adesea eu imping carutul mare, iar David pe cel pentru papusi. Asa fiecare are "jucaria lui", facem miscare, ne intrecem si lucram in echipa. Si cand trebuie sa traversam, dupa ce ma asigur bine ca nu vine nicio masina sau deja e oprita ca sa ne dea prioritate, ridic mana in semn de multumire. Si mereu vad zambete pe chipul celor de la volan cand ne vad traversand asa, fiecare cu carutul lui... Nu stiu exact in ce moment i s-a parut lui David interesant faptul ca eu ridic mana pentru a saluta, dar l-am surprins de mult ori facand si el asta.
E ceva divin...
Stam pe trotuar si eu ma sigur ca masina opreste. Apoi fac un pas, punctul unul langa mine si inainte sa apuc eu sa ridic mana, el deja o ridica pe a lui, se uita la masina oprita si apoi isi vede senin de drum. E adorabil! Si eu incep sa zambesc mandra si surprinsa, cel de la volan rade cu adevarat, traversam strada si ne vedem chiuind fericiti de drum.
:)))))))))

miércoles, 16 de febrero de 2011

Copilul NORMAL se da cu fundul de pamant

Nu ma pot abtine sa nu scriu despre acest subiect.
Din momentul in care David a inceput sa mearga in 4 labute si eu continuam sa il tin in sling tot auzeam ca il alint cam mult, ca trebuie sa il las sa planga ("sa isi formeze plamanii",de parca asta nu se intampla in burtica), ca trebuie sa ma impun si tot asa.
Bun...
Sunt mama la primul copil. Dar citesc multe carti, stau pe forumuri, ascult opinii diferite si incerc sa iau decizii cu privire la educatia copilului meu cu sentimentul de multumire ca stiu de ce o fac intr-un fel sau altul. Si problema apare pentru ca atitudinea mea nu e aia standard, ca ies un pic din tiparele clasice.
Conteaza ca am un copil pe care eu il simt fericit? Si eu sunt senina cu el in brate?
Acum David vorbeste. Atat cat poate un copil la aproape 22 de luni de viata. Are personalitate, lucruri care ii plac si care nu, stari diferite. E om. E un copil NORMAL.
Doar ca adultii, unii dintre ei, au instalat o stare de panica generala. In genera, atunci cand se discuta despre copii la varsta asta si pana cand ajung sa distinga binele de rau, sa inteleaga lucrurile la un alt nivel.
Teama ca intr-o zi "se va da cu fundul de pamant" paralizeaza multi parinti, bunici, prieteni sau cunoscuti. Oricine crede ca are dreptul sa isi dea cu parerea si sa catalogheze un copil ca fiind prost-educat sau prea alintat pentru ca face asta. Dar oare a citit vreo unul dintre ei ceva despre etapele de dezvoltare ale unui copil?
Se intreaba careva de ce ii explicam unui adult la 30-40 de ani ca nu ne place sa faca un anumit lucru, ii argumentam de ce, folosim acelasi limbaj, suntem maturi si totusi face la fel? De ce nu avem asteptari realiste de la un pui de om, care nu stie sa isi exprime nemultumirile, dorintele, frustrarile, nu poate folosi cuvinte suficiente pentru a comunica cu noi? Si atunci bietul prunc alege sa planga, sa tipe, sa se dea cu fundul de pamant pentru ca totusi trebuie sa se exteriorizeze cumva si sa se faca ascultat... Cati parinti se intreaba daca nu cumva au gresit ei de a ajuns copilul sa faca asta? Nu pentru ca l-au luat in brate prea mult, ci tocmai pentru ca i-au refuzat aceasta nevoie... Nu pentru ca au incercat sa il asculte si sa inteleaga ce vrea, ci pentru ca i-au dat peste manute si i-au spus sec un "Nu e voie!".
Dragi parinti, COPILUL NORMAL se da cu fundul de pamant atunci cand nu este bagat in seama, nu i se arata destula dragoste, nu i se acorda timp, atentie, disponibilitatea de a face parte din viata noastra. Si astfel de episoade se pot evita. Sau se pot gestiona frumos atunci cand se petrec... Dar nu tipand la copil, lovindu-l sau reprosandu-i celui care isi petrece mai mult timp cu el ca il alinta prea mult.
Copilul iubit sincer creste frumos, armonios.... Nu va fi prost-educat un copil tinut in brate, alintat din inima, implicat in activitatile noastre!!!!

Copiii ne lumineaza zilele! De ce refuzam sa luam puritatea de la el si alegem sa ii coplesim cu frustrarile noastre?

Sunt fericita cu David in brate. Si daca uneori ajunge sa fie usor iritat, stiu ca are nevoie de mine, sa fiu prezenta, sa fiu activa. Asa ne reechilibram. Nu refuzul meu sau dictatura il disciplineaza, ci iubirea sincera si daruirea...

martes, 15 de febrero de 2011

Avem si canini...

Gata, mai sunt 4 maselute de iesit si scapam.
In septembrie, cand am fost in Franta, au iesit 4 maselute. Toate... Cum nu se decideau care sa iasa prima si cum sa aiba David zambetul cat mai frumos si expresiv, ne-am trezit atunci luati prin surprindere cu aparitia lor.
Dintisorii nu ne dau mari batai de cap. Un pic mai multa maraiala, san mai des, poate un somn usor mai agitat (cine mai stie, dupa atatea nopti cu treziri dese, uneori 4, alteori 14....), insa nu a avut niciodata febra sau diaree din cauza asta. Asa ca mai mult din intamplare verific gingiile si observ cand mai rasare cate ceva.
Acum au dat de veste si caninii. Tot din intamplare descoperiti... Zambetul lui David fermecator si joaca de-a suptul m-au facut sa ating gingiile. Si iar avem 4 la pachet.
E un erou copilasul meu! Nu e deloc comod, e bine stiut acest lucru. Si doare, e neplacut, insa in brate si la pieptul mamei isi gaseste linistea, se consoleaza, se reincarca cu dragoste multa si doar imi arata din cand in cand un zambet larg, mai complet, din ce in ce mai complet...
Mai avem 4 maselute.
Le asteptam cu nerabdare!

viernes, 11 de febrero de 2011

Romania, tara lui Caciula

Eu nu incetez sa fiu indignata de cat de infofoliti am crescut noi si mai ales ca facem acelasi lucru cu ai nostri copii. Bine, o parte dintre noi, reprezentantii neamului romanesc.
In Spania copiii romanilor se recunoasc aproape imediat: au caciula pe cap. Ca e vant, ca e ploaie, ca e soare sau canicula, capul trebuie sa fie acoperit. "Sa nu traga curent".
Mai arunc din cand in cand cate o privire la albumele online ale unor cunoscuti. Si vad pruncul in casa, cu parintii in tricou, iar el/ea cu costumas frumos, cu nasturi si caciulita si botosei, sa vada bunicile ca o duc bine si au costum complet. Copilul e rosu la fata de la caldura. Dar e asortat, asta conteaza!
Sau daca e mai mare si smulge caciula, sigur are 3 bluze pe el si ciorapi pe sub pantaloni in timp ce sta in casa. Ar fi normal daca nu s-ar porni centrala, dar parintii nu au decat o bluza, nu groasa si pantaloni de trening. Sau o fi mai cald la inaltime, acolo unde nu ajunge pruncul?
Eu sunt considerata mama iresponsabila. Ca il tin in fundul gol in casa. Sau il las sa alerge pe gresie in sosete uneori... Si nu ii pun caciula decat atunci cand simt ca ma flutura si pe mine vantul.
Dar racit nu l-am avut de prin aprilie...
Si bunicii stiu ca are hainute frumoase, fara sa aiba poze facute in casa cu caciula pe cap!

Scutecel - cu sau fara?

Asta este a 3a zi fara scutecel.
Episod care se tot repeta, din vina mea, pentru ca nu sunt constanta si nu il scot de tot atunci cand David imi arata clar ca nu mai vrea.
Am inceput la 18 lunite. Dar apoi a venit frigul, ploi, un pic de receala, iar frig, sarbatori si "scuze" am tot gasit ca sa cumpar mereu alt bax de pampersei.
Saptamana trecuta am mai cumparat unul (102 bucati...), ca erau spre sfarsite proviziile, dar nu stiu daca il vom folosi. Sau cel putin nu intr-o luna....
David se agita tare. Refuza si imi spune privindu-ma in ochi "Mami, nuuu", asa ca ii pun un fel de jambiere sa ii tina cald la picioruse, papucei si.... funduletul gol. Ii reamintesc unde este olita si il las in pace.
Colaboram bine.
Uneori se aseaza pe olita si ma surprinde.
Alteori ramane pierdut printre masinute si dintr-o data vine, ma striga si se tine cu manuta... E clar ca vrea sa mergem la baie.
Ziua rezista si 4h fara sa faca pish. Depinde cate lichide consuma si ce activitati are. L-am culcat si intr-o noaptea cu funduletul gol si de la 11 cand a adormit paba pe la 7 nici nu a miscat.
Si la pranz doarme mai mult daca nu are scutecele pe el.
Copilasul meu e pregatit... Trebuie doar sa il ajut sa reuseasca. Dar imi e ciuda ca parca iar s-a mai racit un pic afara si stau cu stres avem numai gresie in casa.
Dar continuam asa, nappy free o saptamana si vedem apoi cum evoluam.
Venim cu vesti noi!:)

lunes, 31 de enero de 2011

Romania

Aveam pozele astea salvate, facuta un fel de ciorna. Si ezitam sa scriu tot ce aveam in minte candva. Insa pentru ca vara petrecuta in Romania a fost atat de frumoasa, macar pozele astea 2 sa fie publicate pe blog...

viernes, 28 de enero de 2011

Control de rutina

Azi am avut cu David control de rutina la pediatra. Bine, si vaccin, dar ala era cu infirmiera. Insa cum la inceputul lui decembrie greutatea lui David (9.280 kg)nu o lasese chiar multumita pe pediatra, mi-a sugerat sa il cantaresc si sa discut si cu ea cand vin la vaccin.
Bun... azi avea 9.540 kg. Adica wowwwwwwwww! 260 g castigate intr-o luna si un pic la varsta de 21 de luni nu e deloc putin. Dar tot e de dorit sa ajunga cat mai repede la 10 kg. Nu pentru ca nu e un copil foarte sanatos si energic, ci ca sa fie pediatra linistita ca "e in grafice".
Mdaaaa.... ma abtin.
Mai bine atasez o poza sugestiva:

jueves, 27 de enero de 2011

La plimbare.... printre drumurile vietii

Imi este ciuda pe unele lucruri pe care nu le pot obtine doar pentru ca nu depind de mine.
Si pe unele fapte pe care cei din jur le fac, din indiferenta, imbecilitate, perspectiva de viata nu chiar interesanta, credinta ca au mai multe drepturi decat ceilalti, ca banii ii ridica mai sus si le ofera alte sanse....
Ma uit la copiii care imi vin in casa, ale caror parinti isi pot permite orice, le fac mofturile, le cumpara cadouri scumpe la sarbatori... si care totusi tanjesc sa stea in preajma lui David, a mea, sa isi petreaca timpul intr-o casa in care au voie sa puna mana pe jucarii, pe carti, le lucruri, fara sa strige nimeni ca ei ca trebuie sa puna imediat la loc, intr-o casa in care pot pune intrebari si ma gasesc dispusa sa le ofer raspunsuri acolo unde stiu, sa ma asez in fata calculatorului si sa caut pe google acolo unde ezit....
Toti vrem sa avem cat mai multe bunuri materiale, sa fie casa pusa la punct cu detalii care sa arate bunastare sociala, hainele sa fie de marca. Si cand avem copii cu atat mai mult credem ca asta le poate aduce inca un strop de fericire.
Sufletul unde a ramas blocat? Privind cu satisfactie ultimul fluturas de salariu? Sau bonul de la supermarket?
Peste ani, cand vor fi adulti, la fel ca si noi, copiii isi vor aminti zilele in care stateau la TV in bratele mamei, in care desenau impreuna un peisaj frumos, jocul cu mingea in parc.... Poate vor vorbi si despre animalutul cu baterii si telecomanda pe care l-au primit de Craciun. Dar zambete si bucurie aduc mai multe micile detalii din viata de zi cu zi, TIMPUL dedicat lor...

martes, 25 de enero de 2011

Sapun artizanal

Imagini cu sapunurile mele:
Sapun anticelulitic

Sapunuri fanteziste pentru copii



21 de luni

Astazi David a implinit 21 de luni.
In fiecare luna pana acum i-am facut poze pe data de 25. Ca amintire. Ca evolutie. Ca dar pentru mine, pentru sufletul meu... Dar azi am avut o zi plina. Abia acum, dupa ce l-am invelit in patul nostru i-am facut poza aniversara. Mi-e ciuda un pic ca nu l-am prins treaz, in timp ce se juca, dansa sau cauta carti cu Mickey. Dar cand ma uit la el cat de senin doarme, nu pot decat sa-mi spun ca am o poza minunata la 21 de luni!
Am momente in care ma gandesc la mine, la viitor, la cum vreau sa fiu ca mama. Trecutul e lasat in urma. Nu pentru ca a fost unul trist. Sau pentru ca nu am reusit sa fac tot ce mi-am propus. Dar in afara de vacantele de vara la bunici, saniuta la care trageam iarna pana imi inghetau degetele, gogosile facute de mama, prietenele din facultate, noptile petrecuta cu teancuri de foi in fata.... aproape ca nu imi mai amintesc nimic din ceea ce a fost viata mea pana la DAVID.
Nu mai stiu ce faceam dupa-amiaza sau in weekenduri..
E totul atat de frumos si de intens acum, cu David de manuta, incat aproape ca nu mai am nevoie de nimic ca sa fiu fericita. Sau ba da, dar de mult mai putine bunuri materiale decat acum 21 de luni!
Cand ies la plimbare cu David si cu fetitele care imi vin la pregatire de multe ori ne dam cu rolele, cu bicicleta, jucam mingea, aruncam nisip... Fac lucruri marunte pe care nu le-am mai facut de multi ani, de cand eram copil. Nu stiu cand devenim adulti, rigizi, cand "ne punem pe tocuri" si uitam de micile bucurii ale vietii. E atat de frumos sa radem fara retineri, fara chicoteli, fara rautate...!
David nu se opreste din imitat cuvinte. Numele il fascineaza. Si numerele...
Asta in afara de au-buz (autobuz), moto si coche (masina)
Si Mickey... a devenit Mickey Dos, Mickey Mos... si tot asa. Alaturi de Puto, Donad, Pio-Pio si altii care mai apar pe acolo...
Motiv mare de sarbatoare este faptul ca avem 2 nopti de cand David adoarme seara pe la 10... poate aproape de 11 si se trezeste prima oara abia pe la 6-7. Wowwwwwwwwwwwwww!!!OOOOOOOollllleeee! De 21 de luni asteptam sa dorm si eu cateva ore fara intrerupere! Bine, situatia nu era chiar tragica. De multe ori David sa trezea sa suga aproape fara ca eu sa imi dau seama. De multe ori insa ii simteam si fiecare miscare, fiecare cautare, orice schimbare... Dar erau si dimineti in care simteam ca nu mai am putere. Nu ca acum ceva vreme... Asa ca meritam sa savuram o ciocolata, incetisor, privind TV, manjindu-se David pana aproape de urechi si apoi alergand prin casa strigand "Baie" ca vrea sa ii sterg manutele si fata. Cum sa nu il adori si sa simti ca e tot ce iti poate oferi viata mai frumos?

Camera lui David... updated :))

Si continuam....
Pe langa Mickey am desenat numere. David este incantat. Si in afara de 5 le pronunta pe toate. In spaniola :)

Apoi am modificat si paturica alba ca sa se incadreze bine in peisaj.

Si o imagine de ansamblu:

viernes, 14 de enero de 2011

Laura Schlessinger - "Greselile parintilor ii pot distruge pe copii"

Postez citate dintr-o carte care mie mi s-a parut foarte utila in meseria de parinte.

Nu va puteti da demisia din functia de parinte. Nu va puteti permite sa va ingrijiti de “copilul din dumneavoastra” in detrimentul copiilor reali pe care ii aveti, nu va puteti trai copilaria pe care v-ati fi dorit sa o aveti sau pe care inca va doriti sa o aveti, in timp ce copiii dumneavoastra isi traiesc propria copilarie.
Atata vreme cat aveti copii care depind de dumneavostra, aveti responsabilitatea de a fi parinte, fie ca vreti sau nu sa acceptati aceasta raspundere. Si nu puteti opta sa abandonati aceasta responsabilitate, pentru ca iubitul/iubita dumneavoastra are nevoie de o locuinta si nici nu puteti folosi banii de uniforme scolare ca sa va platiti rata la noua masina Corvette. De asemenea, nu puteti priza cocaina pe canapeaua dumneavoastra eleganta din piele, nici sa fumati “iarba” pe fotoliul zdrentuit de vinilin, numai fiindca ati avut o zi proasta. Imi pare rau. Trebuie sa va maturizati.

Daca nu te ocupi cum trebuie de educatia copiilor tai, cred ca orice altceva ai face bine nu mai conteaza prea mult.

Ca parinte, trebuie intotdeauna sa ma gandesc, in primul rand, la copiii mei. Daca imi doresc ceva, iar copilul meu are nevoie de altceva, trebuie sa ii aduc copilului meu lucrul care ii trebuie. Trebuie sa fiu complet lipsit de egoism. A fi parinte inseamna a pune nevoile altor oameni inaintea propriilor necesitati, indiferent de situatie. Este foarte greu sa fii parinte, dar voi fi foarte fericit sa indeplinesc acest rol.

Le datoram copiilor scuze. Imi pare rau. Pentru ca noi, adultii, ne-am neglijat datoriile pe care le aveam de a va creste, ingriji si proteja. Pentru ca am incercat sa ne convingem ca nu aveti nevoie de doi parinti – o mama si un tata – si ca orice cuplu, indiferent de sex, se poate descurca. Imi pare rau. Pentru ca atunci cand erati aproape niste nou-nascuti v-am dat pe mana unor straini, in care ne-am increzut ca va vor ingriji, dar despre care stiam, in adancul sufletului, ca nu v-ar putea iubi asa cum am face-o noi. Imi pare rau.

Adultii de astazi. Inainte, parintii ii ajutau pe copii sa creasca mari. In prezent doar ii privesc cum cresc. Parintii obisnuiai sa-si corecteze copiii. La ora actuala doar ii ignora. Parintii si-au schimbat copiii pe slujbe, bani si produse – mai bune, mai multe, mai mari. Nu mai e nimeni acasa sa se ocupe de copii. Adolescentii au nevoie acasa de o mama, mai mult decat are nevoie un bebelus.
La televizor, la radio, pe calculator, nu vezi si nu auzi decat mizerii, crime, sex, sange si masacre. Mi se face greata. Oare un copil transmite lucrurile acestea? Nu cred. Dar cine este responsabil pentru aceste fapte? Adultii. Daca parintii si-ar iubi copiii, ar pune capat acestor lucruri.
Oameni, treziti-va, preluati fraiele, duceti-va copiiii la biserica. Scoateti la lumina Cartea invataturilor sfinte (Biblia) si folositi-o. Fiti asa cum va doriti sa fie si copiii vostri – buni, cinstiti, decenti. Iubiti-i. Ascultati-i. Fiti alaturi de ei. Veti avea o viata mai buna daca veti fi iubiti de copiii vostri decat daca veti avea mai multi bani, masini mai noi si haine mai elegante.
Petreceti timp cu copiii vostri, incercati sa-i cunoasteti si sa aflati mai multe despre ei. Spuneti “nu” si fiti hotarati cand o spuneti. Mamele trebuie sa fie acasa, gata sa te imbratiseze, asa cum face mama mea.

Uite, tata, as vrea sa semnezi formularul acesta si sa-l legalizezi:
“Eu, subsemnatul tata, atest ca nu am mai fost niciodata parinte pana acum si, cum nu am nici o experienta in aceasta slujba, sunt pasibil de greseli si ma declar de acord ca pe mai departe sa platesc pentru orice sfaturi de care ar avea nevoie David, ca urmare a nepriceperii mele in calitate de parinte.“
Nu inteleg cum de i se permite cuiva sa aiba copii fara sa semneze asa ceva!

Toate lucrurile pe care le faceti si care il ranesc pe copil – inclusiv vina aruncata asupra lui, confuzia, suferinta si furia provocate de neglijare si abandon, toate comportamentele cauzate de faptul ca relatia cu celalalt parinte nu a functionat – fac ca acel copil sa dea dovada de mai putina rabdare, compasiune, valori morale si autocontrol.
Cu alte cuvinte, atunci cand copilul dumneavoastra sufera, exista mai multe sanse ca el sa produca suferinta unui alt copil – poate al meu. In calitate de concetatean si de fiinta omeneasca, imi datorati ceva. Iar datoria aceasta nu include aruncarea iresponsabila a unui copil in lume, care sa caute prilej de cearta pentru ca dumneavoastra l-ati parasit. Niciodata nu sunteti singurul implicat. Dumneavoastra, ca persoana, sunteti important. Dar actiunile dvs se repercuteaza asupra intregului univers. Ganditi-va la acest lucru, in timp ce va faceti bagajele!

Familia nu este unul dintre stilurile de viata alternativa pe care le aveti la dispozitie. Nu este o arena in care drepturile sa poate fi negociate; nu este un obstacol demodat in calea unei vieti sexuale promiscue; nu este o suma de calcule cost-beneficiu. Este un angajament pentru care nu exista nici un substitut fezabil. Intr-o lume in care nu exista acest angajament – din partea ambilor parinti – nici un copil nu ar trebui sa fie adus pe lume.
Nu exista alta cale de a te pregati pentru acest angajament decat facand realmente acest angajament. Traiul impreuna cu cineva nu este o cale de a afla cum e viata intr-o casnicie, fiindca viata intr-o casnicie este slefuita tocmai de faptul ca acel cuplu a depus un juramant solem in fata familiei si a prietenilor, in virtutea caruia ei vor ramane impreuna, iar copiii pe care ii vor avea for fi responsabilitatea lor comuna si permanenta. Acest lucru schimba totul.

Adevarul gol-golut, atunci cand vorbim despre familie, este ca, de fapt, copiii au nevoie de o familie si si-o doresc. Si cu asta am incheiat.

Copiii ajung sa detina controlul asupra propriilor vieti numai pentru ca adultii se concentreaza in mod egoist asupra satisfactiilor personale, a carierei si a vietii sentimentale si/sau sexuale.

Noi facem bani dupa vechiul obicei – ii castigam, si oamenii care vor sa aiba succes in viata, in casnicie ori ca parinti, trebuie sa—si castige acest succes prin munca grea si devotament. Nu puteti avea succes in viata de familie, daca tot ceea ce faceti este sa va intemeiati o familie!

Cresterea copiilor reprezinta o indeletnicire care presupune multa apropiere emotionala si fizica. Si este ceva cat se poate de intim. As putea la fel de bine sa angajez o bona care sa aiba relatii sexuale cu sotul meu, daca tot angajez una care sa ingrijeasca de copii.

Oricat de comoda sau de linistitoare ar fi o idee, cresterea copiilor nu poate fi redefinita ca fiind responsabilitatea celor care ofera servicii de profil si a scolilor. Daca ne vedem obligati, din motive economice, sa trimitem copiii in institutii specializate de ingrijire, trebuie sa ne oprim si sa ne intrebam ce s-a intamplat si cum putem interveni pentru a remedia situatia. Copiii au nevoie de parintii lor. Ar trebui sa aiba posibilitatea de a se bucura de ei.

Cele mai frumoase amintiri din copilarie nu tin niciodata de sumele de bani pe care cei mari le cheltuie cu tine. E vorba de momentele in care parintii rad la glumele tale, iti citesc povesti, iti fac prajituri, de clipele in care va plimbati cu bicicleta si de lacrimile pe care le varsati impreuna privind filmul “Viata e frumoasa”. Cele mai frumoase amintiri din copilarie sunt amintiri din inima.

Copiii au nevoie de atingerile, soaptele, leganatul, imbratisarile si stimularea care vin in mod traditional de la mama… Atentia este cel mai mare dar pe care il pot oferi parintii. Acestea sunt lucrurile pe care si le doresc si de care au nevoie cel mai mult copiii, dar in acelasi timp reprezinta singurile lucruri pe care parintii nu vor sa le ofere.

Pentru mine cea mai mare greseala pe care am facut-o a fost sa cred ca stiam toate raspunsurile, inainte ca macar sa ma fi confruntat cu dificultati. Anticipam probleme acolo unde nu exista nici una… si le ignoram pe cele care erau flagrante. Am fost si norocoasa si binecuvantata. Am un fiu minunat, afectuos, cu principii bine stabilite, usor adaptabil si talentat. Dar stim amandoi ca eu am facut greseli. Sper sa-mi amintesc sa ii sugerez cu blandete sa invete din greselile mele si sa asculte mai mult, sa vorbeasca mai putin si, mai ales, sa traiasca in felul in care doreste sa creasca fiul sau. A, da, si sa ii spun ca, oricum, va face greseli… o multime de alte greseli.

Unul dintre impedimentele care stau in calea capacitatii copiilor de a improviza si de a-si folosi imaginatia este spiritul de competitie al parintilor, care au nevoie de realizarile si de implinirile copiilor pentru a se pune pe ei in valoare, ca masura a propriilor succese. Un alt impediment il constituie programul maniac al parintilor. Dupa o zi de munca agitata, un trafic aglomerat, diverse comisioane, o cina gata preparata cumparata de la supermarket si dupa ce si-au impartasit nemultumirile de la serviciu, parintii acestia nu sutn capabili sa dea exemplul bu al unor placeri simple si naturale, precum scrisul, lectura, pictura, mersul pe bicicleta, broderia, conversatia sau gatitul. In schimb, ei se aseaza prostiti in fata televizorului, iar copiii lor fac la fel. De asemenea, parintii acestia ocupati si epuizati le ofera adesea copiilor prea multe lucruri in schimbul unor momente de pace si de liniste. Asa-zisele momente speciale se transforma in ocazii de a-i determina pe copii sa fie multumiti si tacuti.
Copiii trebuie sa se maturizeze si sa devina niste oameni creativi, capabili sa se descurce singuri. Acest lucru nu se poate intampla daca le sunt satisfacute toate capriciile si daca fericirea lor depèinde de obiectele neinsufletite pe care le primesc. Toti parintii stiu ca orice jucarie noua are o viata scurta.

Copiii sunt fascintai cel mai mult de acele situatii care le permit sa se exprime si sa descopere ceva despre lumea inconjuratoare. De aceea, cutiile si recipientele de orice fel, toate lucrusoarele neinsemnate pe care le gasesc copiii prin sertare, ii pot captiva ore intregi, pentru ca ei gasesc tot soiul de noi utilizari pentru obiectele banale.

Cheia dezvoltarii sanatoase a copiilor consta in a le oferi oportunitati de a cunoaste un univers cat mai larg si de a actiona asupra lui. Un ajutor continuu dat copilului ii margineste gandirea. Actiunea are insa un efect stimulativ perpetuu.

Chiar controlez in buna masura viata ta. Atata vreme cat esti minor si depinzi de noi pentru toate lucrurile de care ai nevoie, vom continua sa controlam, in parte, viata ta. Din punctul nostru de vedere, se pare ca nu pretinzi decat sa primesti de la noi. Vrei privilegii, intimitate, bani, jocuri pe calculator, dar nu doresti sa-ti ajuti familia. Ajutorul face parte din ceea ce trebuie sa oferi in schimb. Pentru a construi o relatie trebuie, sa iei, dar si sa dai. Dai ceva de la tine daca iti pasa de relatia respectiva. Asa o consolidezi. Ceea ce primesti de la celalalt alimenteaza relatia. In relatiile fericite exista un schimb permanent intre oamenii care iau si dau ceva inapoi. Acest lucru se intampla cu prietenii, cu colegii, cu familia si cu partenetul de viata. Ajutorul pe care il oferi in familie este un exercitiu pentru a invata sa construiesti relatiile viitoare. Noi te invatam cum sa gasesti fericirea adevarata. Te iubim si vrem sa ai parte de toate fericirea in viata.

La un moment dat am avut niste dificultati financiare, asa ca m-am angajat la o gradinita, ca sa pot fi aroape de copilasul meu. A fost un cosmar. Cei mai multi dintre copii erau deprimati, infricoasati si nu intelegeau notiunea timpului sau cand anume se va intoarce “Mami” (ori daca se ve mai intoarce vreodata). Educatorii pareau sa nu aiba alta intentie decat sa-i puna la punct pe copii si sa tina sub supraveghere pe toata lumea. Asa ca nu exista timp pentru atasamente. Spuneti-mi, cati oameni cunoasteti care ar fi dispusi sa lase un Mercedes nou-nout intr-un garaj public, astfel incat sa-l poata conduce oricine vrea, toata ziua, pentru ca apoi sa-l ia si ei acasa, seara? Pun pariu ca nimeni nu ar face asta cu un Mercedes, dar atunci cu un copil…?!

jueves, 13 de enero de 2011

Sa vorbim.... romaneste :))))

Sunt in extaz cu fetitele care imi vin la pregatire.
Scenariule cam asa: fetita proprietarilor apartementului in care stam si 2 gemene,colege si prietene, imi calca aproape zilnic pragul casei. Initial veneau de 2 ori pe saptamana. Acum vin de dragul lui David in celelalte zile. Si pentru ca eu sunt "o mama buna,cu multa rabdare si care sta si deseneaza cu creta, picteaza pereti pentru David, nu tipa cand se mai rastoarna ceva pe jos..."
Bun...
Toate erau roz, pana cand David a inceput sa le arate ca si el are personalitate, jucarii sau activitati preferate, trasee pe afara... E cam greu de negociat in astfel de situatii, astfel ca a venit intrebarea-revelatie: "Mihaela, tu crezi ca David nu ne asculta mereu pentru ca ii vorbim in spaniola si el stie sa asculte mai serios in romana?"
Am murit de dragul logicii pe moment.
Dar ghici ce a urmat?
Au inceput pustoaicele mele (sunt domnisoare, au aproape 10 ani :)) ) sa invete cuvinte romanesti. Ma urmaresc in timp ce vorbesc cu David in romana (cu toate ca in prezenta lor vorbesc in spaniola) si pana acum le-am auzit spunand:
-Hai, David!
-David, vrei?
-Lumina
-Mingea
-Uite, David!
-Apa. Vrei apa?
Mor de dragul lor.... Si de entuziasmul cu care imi spun "Mihaela, mai stiu un cuvant de-al vostru. Cum i-ai spus mai inainte, ca l-am cam uitat"

Facem ore suplimentare de engleza, dar romana are mai mult succes deocamdata. :)))))

martes, 11 de enero de 2011

Mi regalito

Si desenul lui David:

10 ianuarie...1985... 2011

A trecut si ziua de azi. Ziua mea...
Nu am facut nimic in mod deosebit.
In ultima vreme am o manie pentru schimbari. In casa, la mine, la ce am in jur. Probabil sper ca asa voi gasi echilibrul.
E placut sa intru in camera lui David. Si sa pictez... Au trecut atat de multi ani de cand nu am mai pictat! Iar acum, la 26, descopar magia culorilor, a formelor, a sentimentlui de bucurie pe care il simt cand aduc o pata de culoare, de energie casei in care stau.
Curand ma apuc si de camera noastra, in care dormim toti 3....
Pentru sufletul meu mi-am facut suvite. Am scapat de brunet-satenul din ultimii 3-4 ani. Sunt incantata, ma animeaza noul look.
Si David a facut in seara asta un desen. Era incantat ca gasise un pix langa calculator, asa ca am profitat de starea lu de spirit, i-am dat 2 foi curate, creioanele de ceara si la final m-am ales cu un cadou deosebit, o amintire pe care o voi pastra toata viata. Si o voi posta si aici, probabil maine.
E frumoasa viata la 26 de ani cu David in brate! Poate cu o pata de iaurt pe pantalonii de trening, parul strans repede in coada, 2 vase abandonate in chiuveta pentru a fi spalate dupa ce adoarme el,dar simt bucuria de a asculta un cantec inocent despre un animal, gasesc forme geometrice si culori in locurile cele mai neasteptate, mananc mult mai sanatos, nu mai am momente de leneveala si fac miscare in fiecare zi, alergand dupa David pe strazi si prin parcuri.
Abia astept sa ma bag in pat langa el, sa dorm linistita pana dimineata cand va incepe "Mami, Mickey?", cautand in jurul lui pe Mickey de plus,pe care il luam noaptea cu noi...

lunes, 10 de enero de 2011

Para aprender...

Una señora fue a entrevistar a un médico amigo.
- Me quiero divorciar de mi marido -fue la queja de la angustiada mujer.
- ¿Por qué? Preguntó el médico.
- Porque tiene otra.
- Si Ud. se divorcia le hace un favor, pues eso es lo que él quiere.
- ¿Qué puedo hacer?
- Enamórelo primero y luego se divorcia, aconsejó el médico.
- ¿Cómo lo puedo hacer?
- Hágale tres elogios por día. ¿Viste bien? ¿Tiene buena presencia? ¿Es cumplidor? Dígaselo
La mujer se propuso hacerlo. Al cabo de algunos meses encontró a su médico amigo, quien inmediatamente le preguntó por su esposo.
- ¡Lo logré! Está profundamente enamorado de mí.
- Entonces, ahora déjelo.
- No, ahora no, porque yo también estoy enamorada de él.

viernes, 7 de enero de 2011

20 de luni

Au trecut 20 de luni de cand David imi bucura zilele. Si nu inceteaza sa invete lucruri noi, sa descopere,sa imi arata alta fata a lumii. E minunat!
Incercam acum sa imi amintesc ceva semnificativ din evolutia lui in ultimele 3 luni.
La 18 luni stia cateva trasee din apropierea casei.M-a surprins de cateva ori cand, iesiti fiind la plimbare, imi cerea sa il urmez,sa il las pe el sa aleaga traseul. Si de atunci are rutele lui.Pe care le schimba in mod constant.Dar mereu traverseaza DOAR pe la trecerea de pietoni, merge pe trotuar si stie sa ajunga la cate un parc. E drept ca intotdeauna suntla cativa cm de el si c avem multe parcuri prin imprejurimi,dar euimitor ce memorie vizuala ar.
tot la 18 kuni a inceput sa efuze categoric scutecele. Numai ca auurmat apoi 2episoade de gastroenterit si am ales sa nu renuntam la ele detot. De multe ori cerela baie. Refuza sa steasa ii p[un scutecel sima iastrigand "baie" saudaca are pe el scutecel trage de pantalonisice labaie.Cat mai curand vom relua ntrenamentul la olita.
Si tot inacealuna ainceput saleghe multe cuinte,sa imite ceea ce auzea injur...
Luna urmayoare l-adcopeit pr Mickey Mouse. Din intamplare.Si Mickey a devemnit personajullui preferat, cuvantul cel maides pronuntat.Bine, ignorand "mama" si "tzatza">
Il incanta desenele cu Mickey, cartile cu el, il descopera pediferite hainute,pe strada, la copii, in vitrine...Eo adevarata nebunie. Seara, la culcare, il bagapeMickeylangaelin pt siapou cauta o cartecu el, pe care o rafoieste de cateva ori, il mai aseazaiar pe Micey peperbnuta, mai cautaiar cartea si abia apoiadoarme. Iariminata, Mickey este mereu salutat, pupacit cudragsi abia dupa aiacoboram din patut.
Luna asta estefascinat de numere. Pronunta 1,2, 3, 4 , 6, 7 i 8. 3 ededeparte preferatul lui.
Il incanta si culorile, formele (are o galetusa deplastic cuforme, careleintroduceprin capac fara dificulatete(si puzzleurile de lemnb. Ii cumparasem deMos Nicolae2 puzzeluri delemn, cu caremi petreceam maimult timp eu decat el.Ma privea uneo, dar nu parea foartye tras de ele.Pana acum vro 4 zile, nd le/a cautat, le a adus peun foto.iu, le a rasturntin ce eu faceamifeitelucruri prin casasiapoi a inceput sa apalude si a trigeBiem Bien... Reusisresale refacasi era incantat.Ieumuta deuimire... Si puzzelurile sunt acumoata iuademontat si refacutee...
Cuvintele e invta fara sa respire. Pronuntafoarte multe...
l 21de luni ced ca vom merge lA INOT.

Un an NOU

Prima saptamana din noul an aproape ca a trecut.
Am planuri marete...
Citesc acum, aproape fara sa respir, "Manualul parintilor eficace". Ma relaxeaza atat de mult!Si imi aduce argumente in favoarea modului in care am ales sa imi cresc copilul si care nu pare sa convinga anumite pesoane. Dar noua ne este atat de bine!
Mie si lui...
Deocamdata facem planuri pentru camera lui. Nu camera in care sa doarma, pentru ca vom dormi in continuare impreuna, dar care sa fie spatiul lui de joaca, cu pereti colorati, calda, primitoare, vie...
Un perete e frumos desenat de ceva vreme. Postasem candva o imagine. Acum il avem desenat si pe Mickey, am cusut o perdea fina, am inceput decorarea in forta...



Si urmeaza sa mai coloram ceva dulapuri, obiecte de decor, un perete... apsi apoi sa ma gandesc la o scena cu Mickey pe care sa o transpun...