martes, 17 de agosto de 2010

Micul meu campion

Ma uitam din maxi-taxi la toate mamicile de pe strada care isi tin micurii de manute sa ii ajute sa mearga. Si ma incearca un sentiment ciudat.
David m-a condus pe mine un pic altfel. Atat cu diversificarea, dar si cu mersul.
A inceput pe la 6 luni si jumatate sa se deplaseze in 4 labute. Si toata lumea atunci isi dadea cu parerea si facea prevuziuni cum ca se va ridica in picioare singur foarte curand. Si eu am crezut la fel initial! Insa imi spuneam mereu ca vreau sa ma bucur de fiecare etapa, sa ii savurez fiecare pas, asa ca nu ma gandeam atat de mult la viitor. Mai ales cand imi era atat de drag sa il vad cum se deplaseaza ca un crocodil mic!
Si au curs asa, pe langa noi, luni bune... Si genuncheii lui David s-au batucit. Au probat si cimentul, si gresia, si scarile blocului, si pamantul din curtea bunicilor, mochetele de la bloc, iarba de prin parcuri. Nimic nu i-a scapat... Si petele ramase bine intiparite pe pantalonasi sunt martore!
Auzeam mereu ca nu trebuie sa il las in iarba, ca il dor genunchii probabil, ca e rece pe jos, ca... aia... ca... aialalalta... Dar el era mereu atat de fericit ca se poate deplasa! Si inca ce viteza avea!
Eu recunosc ca aveam momente in care imi doream sa il vad ca isi face curaj sa faca 2-3 pasi, dar trecusem prin experienta diversificarii tarzii, asa ca...  rareori am tanjit sa il tin de manuta. Am incercat de cateva ori, dar David a refuzat categoric.
Da! Crocodilul meu adorat nu a vrut niciodata sa fie tinut de manuta si sa faca pasi. Ori facea singur sprijinit de canapea sau de vreo jucarie/scaun, ori pleca repejor in 4 labute...
Si acum, vazand mamici care tin neaparat sa le mearga repede pruncii (ai caror picioruse tremura cand sunt sprijiniti sa stea in picioare), ma uit la ele si abia ma abtin sa nu spun "Lasati copilul liber, nu isi roade genunchii, si se poate odihni cand simte nevoia!".
Imediat ma uit cu drag la pruncul meu, care acum doarme neintors, la aproape 2 luni de cand a inceput sa mearga, singur, liber, fara ajutor, fara stimulari, fara sa fie impins de la spate... Si e un copil plin de viata, care alearga, cu o energie debordanta!

Urca scarile intotdeauna singur...
Se catara pe garduri, pe mormane cu nisip, cade si se ridica, merge acolo unde crede ca poate gasi ceva interesant, revine zambitor si cu pasi hotarati, foarte sigur pe el.

Sunt mama lui si e normal sa mi-l laud, dar e mult mai sigur pe el si mai hotarat atunci cand paseste decat multi dintre copiii care au inceput sa mearga ajutati de la 10 luni.

E greu pentru noi, adultii, sa ne reeducam si sa avem incredere in copiii nostri, in ritmul impus de ei, dar daca stim sa ascultam de ei, le facem cel mai mare bine!

Multumesc David pentru inca o lectie minunata!

No hay comentarios:

Publicar un comentario